15.12.2014
Soțului meu
Cine sunt eu?
Sunt un suflet cu niște poveri în spate, atât de
caracteristice acestor vremuri, contemporaneității crude, dar, care, nu poate trăi fără iubire.
Și nu fără orice iubire. Fără iubirea mea.
Nu știu voi ceilalți cum sunteți și nu e nici treaba
mea,
dar eu acum mai bine de unsprezece ani,
am întâlnit-o.
Nici nu am recunoscut-o la început...
Poate eram prea tânără, aveam părul prea lung sau mă credeam mult
prea interesantă și nu puteam coborî de
pe culmile mele, de pe standardele mele izvorâte din cărți cu prea mulți feți frumoși, bogați
și pefecți. Visam la o iubire ca-n povești și care să nu se mai termine
niciodată.
Și ea, nici nu era departe de mine.
Eram studentă,
și lucram pe timp de vară la o terasă, plină de
trandafiri minunați și lume pestriță.Nu mă puteam lăuda singură, o făceau
alții, eram o Ileana Cosânzeana brunetă, cu păr ondulat și ochi ageri, cu vino-n- coa și nu mai pleca dar care nu
stăteam la taclale, îmi făceam datoria și eram apreciată pentru asta.
Vorbe multe,
lume bună, tineri mulți, aere de provincie, parfum , ocheade, râsete și scrum.Totul
se derula aproape identic, doar fețele se schimbau, muzica drena atmosfera încărcată
de atâta lume.
Parcă și simt mirosul acelei dup-amieze de cireșar, mângâiată tandru de o adiere
monotonă care nu prevestea nimic deosebit. Știu și acum cum eram îmbrăcată și
ce încălțări aveam, cum aș putea uita,
Era ziua care imi va schimba existența întregii mele
ființe...
----------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------
Îndeletnicirea mea continua normal. În bătaia soarelui
ștergeam mesele dornice de noi comenzi ,așezam scaunele în așteptare de noi
povestitori. Cupluri tinere ținându-se delicat de mână, spărgeau atmosfera și
intrau în horă, așezăndu-se și sorbindu-se din priviri în compania unei
limonade îndulcite cu miere. Trandafirii respirau iubire și parcă înmagazinau asiduu,
povești pentru anii ce urmau.
Din când în când, râsete stridente spărgeau eterul ,
venite de la vreun grup înfocat.
-Nu vă
supărați..
Aud o voce în spatele meu, ușor timidă dar hotărâtă să
termine ce nici abia nu începuse..
-Da, bună ziua! Spuneți..
Făptura ce tocmai intrase în discuție cu mine, era un
tânăr în jur de douăzeci de ani, înalt, cu o figură blondă, încadrată angelic
de niște priviri mari, adânci, blânde și albastre, răsfrânte pe un ten
perfect,aproape roz.
Parcă imi era și teamă să vorbesc mai tare cu el, deși
înalt și destul de masiv, îmi părea cu trebuie să las lucrurile mai ușor.
El imi zâmbea.
.....va urma
.....va urma